Umbra lui tata

Se fac 7 ani de când tata nu mai este.

Nu e o zi grea pentru mine - cine a citit eseul cu care am participat anul acesta la concursul "Subiectiv" organizat de Moldova.org, știe de ce. E o zi obișnuită de septembrie, în care am reușit să mă odihnesc puțin după săptămâna trecută, care a fost destul de încărcată, mi-am făcut brunch-ul preferat (shakshouka), am stat pe rețele să citesc postările prietenilor și cunoscuților despre alegeri.

Uneori îl visez pe tata, deși nu mă gândesc cine știe ce mult la el. În ultima perioadă, se întâmplă mai des, probabil pentru că, temporar, trăiesc în apartamentul părinților. De obicei, în visele mele el e treaz, dar apuc să îl văd foarte puțin. E ca un personaj terț, cu rol nu atât de important, care apare într-o scenă scurtă din film. Dimineața, când mă trezesc, îmi amintesc fugitiv ce am visat, but I brush it off și îmi încep ziua.

Sâmbăta am avut sesiunea de psihoterapie și am ajuns, din nou, să descopăr o rană lăsată de tata. Psihoterapeuta mi-a propus un role play, în care să am o conversație cu tata despre acea rană. A fost, ca de obicei, un exercițiu foarte interesant și care a scos la iveală frustrări curente și întrebări fără răspuns de-ale mele.

Mult timp am crezut că, odată ce tata va muri, o să scap de el din viața mea în totalitate. Că se va încheia un capitol foarte dificil și că va începe un capitol nou, frumos și nepătat de traume. Însă m-am înșelat - iată că, și după 7 ani de la moartea lui, umbra lui iese din când în când la iveală, în vise, în relația mea cu alți bărbați, dar și în alte scene.

Dintr-un actor cu rol principal, pe care speram să-l omoare regizorul cât mai repede, s-a transformat într-unul aproape invizibil, dar a cărui urmă a lăsat un impact imens asupra mea.

Încă mai sunt zile în care invidiez pe alții și altele pentru faptul că au avut și continuă să aibă tați care nu sunt violenți și alcoolici. Tați prezenți în viețile fiicelor lor, care le aduc acasă cu mașina de la gară, le fac grătare de ziua de naștere, le dau bani pentru o rochie nouă sau le pupă în frunte cu multă căldură.

Nu știu dacă voi scăpa vreodată de această invidie. Pot doar să umplu acel spațiu gol cu multă iubire și căldură de la prietene și prieteni, și să încerc să-mi amintesc, de fiecare dată, că nu mai sunt acea fetiță mâhnită de 15 ani, care invidiază colegele de la școală pentru tații lor, dar o femeie adultă. Și îmi pot organiza ceea ce mi-a lipsit atât de mult în copilărie și adolescență singură sau cu suportul oamenilor dragi din jur.